Îți propun acum să ne reîntoarcem la rădăcinile rănilor, eșecurilor, conflictelor și problemelor nerezolvate din relația de cuplu. Să înțelegi de ce uneori suferi în relație, de ce te simți dezamăgit, rănit, neînțeles și respins. Să înțelegi de ce unele relații nu merg, pur și simplu, iar altele par imposibile sau ajung în același punct dificil în care ajunsese o relație anterioară.

Se pare că oamenii înțeleg greșit dragostea, mai ales atunci când se simt răniți. Ei dau vina pe iubire, dar nu este vina ei. Să facem o scurtă coborâre în infern. Este o călătorie mai degrabă de descoperire, în care nu ajungi imediat la finalul destinației. Și totuși, pe mulți dintre noi, lipsa acestui curaj ne poate costa o viață neîmplinită.

Poate nu sună tentant, dar îți propun să te uiți mai degrabă spre tine și mai puțin spre partener. Să fii conștient de propriile nevoi și vulnerabilități. Și amintește-ți, dragostea nu ar trebui să fie niciodată durere. Dragostea nu înseamnă să rămâi cu cineva care îți oferă oportunități nesfârșite de a te răni. Dimpotrivă, iubirea este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le putem trăi.

Într-un cuplu sănătos, fiecare dintre parteneri are nevoie să crească, să se maturizeze și să evolueze. Evoluție înseamnă efort personal și un spațiu al transormării personale împreună cu partenerul. Evoluăm în cuplu, în relație cu celălalt, doar cu efortul conștient al amândurora. Erich Fromm, în „Arta de a iubi” vorbește de confuzia dureroasă în a numi iubire ce e de fapt nevoia de celălalt, semn al relațiilor simbiotice în care ambii parteneri nu și-au finalizat dezvoltarea firească. Pe de altă parte, de iubirea matură, reală între doi adulți cu propriile lor identități, cu propriile lor nevoi și vulnerabilități.

De câte ori nu ați auzit expresia „suferă din dragoste” sau alte citate din același registru? Toate transmit ideea că sentimentul profund uman după care tânjește orice ființă are la bază suferința, care îl legitimează, cumva. Adică dacă sufăr, înseamnă că iubesc. Nimic mai departe de adevăr. Literatura și cinematografia nu ne ajută deloc în acest sens, întrucât perpetuează exact această idee de iubire ca incertitudine, neîmplinire. Vorbim aici despre ceea ce a învățat omul de rând, prin interacțiunile cu adulții semnificativi din viața sa, să creadă despre iubire și despre relații.

Ca specialist în sănătate mintală simt nevoia, să reafirm, ori de câte ori am ocazia, că o relație de iubire autentică între doi oameni, între două personalități mature și asumate, nu trebuie să aibă nimic în comun cu suferința. În niciun caz, nu e firesc ca iubirea să presupună durere emoțională.

Dimpotrivă, ea trebuie să reprezinte un spațiu securizant, în care fiecare dintre cei doi parteneri poate să fie el însuși și să se manifeste plenar, fără a-și pierde individualitatea.

Sigur că orice relație de iubire are propriul ei ritm de maturizare, propriile ei manifestări, suișuri și coborâșuri, care fac parte din firescul vieții de cuplu. Și da, este perfect normal să experimentăm într-o relație atât emoții pozitive, cât și negative, însă, dacă ceea ce noi etichetăm drept „iubire” ne pricinuiește suferință emoțională, să fim siguri că acolo nu despre iubire este vorba, ci despre orice altceva.

Uneori abuzul poate fi de natură subtilă, dinamica din cuplu fiind una care se schimbă continuu, cei doi parteneri devenind pe rând când agresor, când victimă, pendulând la nesfârșit între cele două roluri. Poate fi vorba despre o relație de dependență sau de codependență, întreținută de un set de tipare mentale dezadaptative, mecanisme defensive excesive și de un contact prea slab cu propria persoană.

Domnica Petrovai în cartea „Iubește și fii iubită” spune că atunci când ne alegem relațiile, noi căutăm mai degrabă familiaritatea, decât fericirea. „O farsă” pe care ne-o joacă creierul. Iar dacă ne-a fost familiară o iubire de tip disfuncțional, nu vom ști nici să căutăm iubirea, nici să o recunoaștem atunci când o întâlnim. Iubirea nu înseamnă atașament, control sau renunțare la sine. Iubirea oferită condiționat nu e iubire.

Înainte de a intra într-o relație nouă sau chiar dacă te afli deja într-o relație, îți recomand să petreci un timp învățând lecția iubirii de sine. Să înveți să devii cea mai importantă persoană din viața ta, deoarece atâta vreme cât nu te accepți și nu te iubești pe tine, nu poți iubi în mod sănătos pe cineva exterior ție.

Să fim atenți, așadar, cărui tip de relație îi punem eticheta de „iubire” și cui dăm voie, în numele ei, să fie prezent în mintea și viața noastră. Cel mai bine e să fii tu însuți și, pentru tine, înainte de toate, întreaga iubire pe care îți dorești să o primești!