Să o luăm cu începutul. Concepțiile, care ne-au fost transmise și inoculate încă de mici despre rostul lumii, sunt în marea lor majoritate distorsionate. Astfel, devine responsabilitatea noastră să evaluăm, în mod critic, aceste mesaje și să le demitizăm atunci când se îndepărtează de realitate.
- Modelele părinților ne influențează percepția asupra relațiilor – părinții prezintă de multe ori modele patologice (ei au fost abuzați sau au probleme psiho-emoționale);
- Comportamentele disfuncționale preluate – facem ce vedem;
- Abuzurile emoționale ( certați, bătuți, pedepsiți – frică, rușine, vinovăție) – le ducem cu noi și ca adulți;
- Incapacitatea familiilor de a discuta chestiunile esențiale („băgăm sub preș”);
- Lipsa sau nevalidarea nevoilor emoționale („nu primim hrană emoțională”).
Voi trece în revistă câteva modele de iubire dureroasă/nesănătoasă:
- Modificarea realității: partenerii drăguți, sensibili și atenți sunt plictisitori. Modificăm realitatea pentru că, în primul rând, noi avem nevoie de un sens în relație și nu știm ce înseamnă cu adevărat iubirea. Astfel, ne găsim o iubire dureroasă, pentru că nu știm să distingem caracteristicile posibililor noștri parteneri. Considerăm partenerul instabil emoțional – interesant. Pe cel care nu inspiră încredere – provocator. Pe cel imprevizibil – spontan. Pe cel care face crize de gelozie – implicat. Pe cel haotic în acțiuni – romantic. Pe cel imatur – fermecător și copilăros. Pe cel capricios – luptător. Pe cel zgârcit – cu educație financiară. Pe cel nefericit – sensibil. Pe cel nemulțumit de sine sau de alții – cu standarde înalte. Dacă nu putem repara un partener (care este bine așa cum este, atent, bun cu noi pur și simplu), ne simțim invalidați. Adică, dacă nu putem să iubim cu suferință, pare că nu putem să iubim deloc.
- Eu am răbdare cât trebuie, până se schimbă. O altfel de visare prin care începem să vânăm indicii despre o posibilă schimbare: trăim cu speranța că mâine poate să fie altfel, că trebuie să mai așteptăm până termină de suferit după cealaltă relație, până termină de achitat ratele la casă, proiectul de la job etc. Așteptarea aceasta ca el să se schimbe este, de fapt, mai comodă decât să ne schimbăm noi propria viață. De multe ori, cu beneficii ascunse.
- Provenim din familii disfuncționale în care nevoile emoționale nu au fost satisfăcute. Familiile disfuncționale sunt de multe feluri, însă toate au același efect asupra copiilor care cresc în mijlocul lor – capacitatea lor de a simți sau de a relaționa o să fie puternic afectată. Ce înseamnă familie disfuncțională? Trebuie să vedem prin familie, următoarele tipuri de comportamente: stare de tensiune, certuri permanente; critică, rigiditate în gândire, norme de tipul trebuie să …; violență fizică între părinți sau părinți și copii; perioade lungi de timp în care părinții nu vorbesc; părinți care concurează pentru loialitatea copiilor sau aflați ei înșiși în competiție; comportamente compulsive, adicții, comportamente sexuale neadecvate etc. Nevoile emoționale, nu se referă doar la faptul că nu am primit cei 4A (i-am primit, dar într-o manieră neadecvată – îți ofer atenție, dar de fapt te controlez; îți ofer validare, dar de fapt te condiționez etc.), ci, mai important este faptul că percepțiile noastre, propriile sentimente au fost în mare parte ignorate sau negate, mai degrabă decât confirmate sau acceptate.
- Din victime ne transformăm în salvatori – grija excesivă pentru partener. Suntem atrași de parteneri care au diferite nevoi, ne identificăm cu durerea lor, căutăm să îi salvăm. Partenerii nu trebuie să fie amărâți sau vai de capul lor, cu handicap, bolnavi etc., ci pot avea doar anumite caracteristici – interiorizați, nu comunică bine, reci, lipsiți de empatie, încăpățânați, egoiști, dificili, melancolici, impulsivi, iresponsabili sau ne spun că nu au fost niciodată capabili să iubească pe cineva. Atunci ne activăm și suntem convinși că au nevoie de ajutorul nostru, de compasiunea, înțelegerea și înțelepciunea noastră.
- Dacă nu am schimbat părinții, măcar să schimbăm comportamentele partenerilor. În copilărie, ne-am dorit, din punct de vedere afectiv, să primim mai multă iubire sau atenție de la unul dintre părinți sau dacă nu cumva de la amândoi. Și orice ne-a lipsit în trecut sau a fost dureros, încercăm să refacem în prezent. Însă, ca adult, acest tip de comportament începe să devină nesănătos sau autodistructiv. Cu alte cuvinte, ar fi de preferat să aducem întreaga noastră nevoie de iubire, empatie cu parteneri funcționali, cu care să avem speranța că vom reuși să ne împlinim nevoile. Dar, nu prea ne plac acești parteneri, ne plac cei lângă care trăim toate eforturile pe care le-am făcut când eram mici să schimbăm unul sau ambii părinți. Începem să ne comportăm ca și cum dragostea, atenția și aprobarea nu prea contează și vrem parcă obsesiv să le obținem de la un partener care nu este nici el în măsură să le ofere, din cauza propriilor probleme și preocupări.
- Decât abandonat, mai bine nefericit și fac orice. Abandonul este un cuvânt foarte dur, deoarece presupune să fii părăsit, perceput ca un fel de moarte sau anihilare emoțională. Există două tipuri de abandon – cel efectiv, când partenerul ne părăsește și cel emoțional. De cele mai multe ori, persoanele care iubesc nesănătos, trăiesc cu capul sub sabia iluzorie a unui posibil abandon. Este un fel de teroare emoțională tăcută. La maturitate, atunci când ești părăsit de un partener, practic acesta întruchipează toate abandonurile pe care le-ai trăit până atunci, ceea ce trezește acea spaimă din copilărie. În astfel de circumstanțe, suntem dispuși să facem aproape orice pentru a evita acest lucru.
- Misiune imposibilă sau – nimic nu este prea dificil. Avem tendința de a ne consuma tot timpul și energia pentru a găsi noi abordări de a ne sprijini partenerul. Hai să vedem câteva acțiuni care ne duc în această ipostază: îi căutăm sau îi găsim un loc de muncă mai bun; îi permitem să ne abuzeze emoțional pentru că – săracul nu și-a exprimat până acum emoțiile; îi oferim mai multe lucruri, bunuri sau bani pentru ca nu cumva să se simtă inferior, asta în cazul în care nu are; acceptăm relocări de tot felul, deoarece nu se simte bine aici; finanțăm hobby-uri costisitoare pentru a-l ajuta să se relaxeze mai bine; îi găsim un psihoterapeut și îl implorăm să meargă la ședințe; îi cumpărăm haine pentru a avea o imagine de sine mai bună. Este doar o listă parțială, setul de comportamente fiind mult mai amplu. Dacă îi îndeplinesc toate dorințele, sigur mă va iubi.
- Dacă este nevoie – îmi asum eu tot. În familiile în care am avut părinți iresponsabili, imaturi sau neimplicați, din nefericire am ajuns să ne maturizăm mult prea devreme – să fim adulții din relația cu părinții noștri. Cu alte cuvinte, să fim pregătiți pentru toate greutățile vieții. Acest rol însă ne-a validat. Din postura de adulți, am ajuns să credem că doar de noi depinde ca relația să funcționeze și de multe ori ne alegem cu parteneri irespnsabili, ceea ce într-adevăr contribuie la accentuarea acestui sentiment că totul depinde doar de noi. Devenim experți în a ne purta propria povară, dar ne asumăm și din cea a partenerului (subjugare).
- Nu cred că merit să fiu iubit sau fericit – mai degrabă trebuie să câștig acest drept. Avem o stimă de sine foarte scăzută – dacă proprii părinți nu ne pot considera vrednici de dragostea și atenția lor, cum putem crede că suntem cu adevărat niște oameni buni, care merită respect sau iubire? De fapt, una dintre constatările triste din terapie este că mulți oameni au această convingere adânc înrădăcinată și anume că nu merită să fie iubiți. Adică ne este greu să conceptualizăm că putem să fim iubiți pentru ceea ce suntem – considerăm că avem defecte și slăbiciuni îngrozitoare și ca să le compensăm trebuie să facem numai fapte bune. Trăim cu teama și vinovăția că avem aceste neajunsuri și că ceilalți o să le descopere într-o bună zi. Ne străduim din răsputeri să facem cât mai multe lucruri, să dovedim, întrucât stima de sine este foarte scăzută.