Iubirea – marea poveste între agonie și extaz a vieții fiecăruia dintre noi

 „Când alegeți un partener, alegeți o poveste. Ce fel de poveste ai de gând să scrii? Sunteți editorii poveștilor voastre de viață. Scrieți bine și editați des. Și amintiți-vă … O poveste de viață nu este o poveste de dragoste. Puteți iubi mult mai mulți oameni într-o viață…” ne spune Esther Perel, o bine-cunoscută și foarte îndrăgită psihoterapeută belgiano-americană.

Viața fiecăruia dintre noi este o poveste. Iar iubirea – marea poveste a vieții fiecăruia dintre noi. O visăm, o căutăm, o scriem, o cântăm, ascultăm poveștile de iubire ale altora. Povești de iubire împletite cu povești de viață, care ne amintesc de nevoia universală și profund umană de a iubi și de a fi iubit. Nevoia de iubire este o nevoie bazală, vitală, ne naștem cu ea și căutăm toată viața să ne-o împlinim, trecând prin diverse experiențe, împinși parcă de un resort interior care nu poate fi păcălit cu surogate. Povești de dragoste ce ne trezesc sinele interior, arătându-ne dorințele noastre cele mai profunde și inspirându-ne să devenim versiuni mai bune ale propriei persoane.

Ce este iubirea?

O întrebare pe cât de simplă, pe atât de complicată. O poveste lungă și complexă care a evoluat de-a lungul timpului. Potrivit unei echipe de oameni de știință condusă de dr. Helen Fisher, antropolog american și cercetător în domeniul comportamentului uman, iubirea romantică cunoaște trei etape principale: dorință, atracție și atașament. În timp ce dorința și atracția sunt recunoscute pentru încurcăturile romantice, manifestate prin sentimente de excitare și entuziasm, atașamentul mediază prietenii, legătura părinte-copil, cordialitatea socială și multe alte intimități care țin de iubirea matură.

Începuturile oricărei povești sunt întotdeauna pline de posibilități și își țin promisiunea de a avea un final. La fel e și cu dragostea – prin iubire, ne imaginăm un nou fel de a fi: mă vezi așa cum eu nu m-am văzut niciodată, îmi retușezi imperfecțiunile și îmi place ceea ce vezi la mine. „Cu tine și prin tine, pot deveni ceea ce aspir să devin”.

Ne simțim bine alături de cineva și ne îndrăgostim, uneori nebunește, conduși fiind de un cocktail specific de hormoni, spre o pasiune devoratoare, manifestată într-o primă fază de dorința și atracția fizică față de partener. Dacă persoana de care ne-am îndrăgostit răspunde chemării noastre amoroase, putem pluti împreună un anumit timp în al nouălea cer, savurând iluzia iubirii veșnice. Fascinați de efectele intense ale îndrăgostirii, unii dintre noi, proiectăm nerealist, o imagine fantezistă asupra viitorului cuplului și, adeseori, facem o obsesie din păstrarea și întreținerea dorinței sexuale în cuplu ca și când acesta ar fi unicul și suficientul deziderat al unui cuplu sănătos, scăpând din vedere alte aspecte cel puțin la fel de importante pentru sănătatea relației. Ca într-un soi de roller-coaster emoțional, mai devreme sau mai târziu, această stare specială de a fi îndrăgostit dispare, psihicul se retrage în starea de funcționare normală, iar viața de cuplu devine obișnuință și își pierde caracterul ei stimulator. Dacă foștii îndrăgostiți aleg să rămână pe mai departe un cuplu sau dacă, dimpotrivă, pornesc avizi în căutarea unei noi stări de îndrăgostire, depinde doar de ei. În acest sens, Esther Perel subliniază că „dacă intimitatea crește prin repetare și familiaritate, erotismul este estompat prin repetare”.

Astfel, dacă iubirea modernă creionează relații conjugale romantice și satisfăcătoare din punct de vedere emoțional și sexual, paradoxal, mandatul intimității în cadrul cuplurilor moderne vorbește despre o dorință diminuată, incluzând o lungă listă de motivații care pretind să explice pieirea inevitabilă a erosului. „Pe părinții noștri sau pe alții din generația lor, discursul actual despre intimitate i-ar fi depășit total. Ei cunoșteau dragostea și parteneriatul, acestea incluzând implicit vastitatea intimității”. În era noastră de comunicare însă, intimitatea a fost redefinită. Ea nu mai reprezintă cunoașterea și familiaritatea profundă care se dezvoltă în timp și se cultivă în liniște, fiind mai degrabă vazută ca un proces discursiv, unul care implică destăinuirea propriei persoane.

Putem oare să menţinem siguranţa fără a ceda monotoniei?

În fiecare dintre noi, există nevoia fundamentală de a fi protejați, ceea ce ne propulsează către relații conjugale. Dar la fel de mare este nevoia de aventură și de emoție. Putem oare să menţinem siguranţa fără a ceda monotoniei? „E greu să stârneşti excitare, anticipare şi dorinţă aprinsă în aceeaşi persoană de la care aştepţi confort şi statornicie. Dacă pentru unii dragostea şi dorinţa sunt inseparabile, pentru mulţi alţii intimitatea afectivă împiedică exprimarea erotică”, scrie terapeuta de cuplu Esther Perel în cartea „Inteligenţa erotică”, explicând de ce se uzează dorinţa în relaţiile de lungă durată. Aceeași mărturisire o regăsim în „Regândirea infidelității”, când traseul dorinței urmează altă direcție decât cea asumată, astfel că între agonie și extaz, orice trăire poate fi posibilă. Dacă dragostea se referă la a avea, dorința se rezumă la a vrea.

Societatea în care trăim a adoptat două tipuri contradictorii de judecată, ambele rămânând ferme pe poziții de-a lungul anilor. Pe de-o parte, libertatea de a ne alege partenerul (aproape inexistentă până acum un secol) creează așteptarea de a ne bucura de o pasiune perpetuă și de împlinire în cadrul relațiilor romantice pe care le trăim. Pe de altă parte, ni se impune exclusivitatea sexuală și emoțională, monogamia văzută ca un pilon al moralității. Din păcate, astfel de teorii nu ajută la consolidarea relațiilor pe care le trăim.

Când este dus prea departe, mandatul intimității poate fi asemănător unei constrângeri. Cum s-ar putea descrie într-un posibil scenariu – întâlnești pe cineva printr-un soi de achimie puternică, de atracție, și te simți plin de posibilități – de speranță, de sentimentul că ești smuls din lumea comună și introdus într-o lume de emoție și de captivare. Prețuiești sentimentul, începi să îți iei primele angajamente și poate renunți bucuros la puțină libertate, în schimbul unui dram de stabilitate. Creezi confort prin ritual, scenarii care îți aduc liniștea mult dorită. Dacă starea ta de emoție, fericirea ta au rezultat din incertitudinea de început de drum, în încercarea de a controla riscurile pasiunii, te trezești că ai epuizat toată vitalitatea relației. Presiunea implicării poate fi zdrobitoare.

De ce devin alienate atât de multe cupluri din punct de vedere sexual?

Lista este lungă, dar factorul invocat de obicei este stresul. În plus, sexul este pretutindeni, în toate permutările lui, ca un bruiaj neîncetat de imagini oriunde ne-am arunca privirea. Ni se spune ce este atrăgător și ce ar trebui să ne dorim, o întreagă industrie de hedonism planând, în acest sens, pe marginea căsniciei sau relației noastre – suntem constant îndemnați să înlocuim ce e vechi cu ceva nou, imaginile sexuale zugrăvesc mereu tinerețea și frumusețea în contextul în care tu inevitabil îmbătrânști, sexul online se ocupă de fanteziile tale particulare, astfel că – ne putem aștepta, în mod just, să rămânem mulțumiți de aceeași persoană timp de 50 de ani?

Spațiul erotic, viața sexuală sunt profund influențate de aceleași bariere, și anume validarea prin rezultate și performanțe, căutarea de confirmări chiar și în intimitate. Și într-o lume în care este atât de la îndemână să flirtezi, chiar și definiția infidelității devine din ce în ce mai flexibilă. La baza durerii ce urmează unei infidelități, stă trădarea, iar această trădare ridică întrebări legate de valoarea personală, de veridicitatea sentimentelor, de autenticitatea relației, de încrederea în capacitatea personală de analiză și în acuratețea percepțiilor. Dacă pentru unele cupluri, înseamnă într-adevăr finalul poveștii, pentru altele poate să fie semnalul de alarmă care îi trezește pe cei doi parteneri înspre conectare și vitalitate conjugală.

Încadrarea unei relații ca poveste este una dintre cele mai puternice modalități prin care un cuplu poate genera un adevărat sentiment de sens pentru trecut, scop pentru prezent și emoție pentru viitor. Dr. John Gottman, un revoluționar în domeniul psihologiei relaționale, vede „crearea de sens comun” prin viziune comună, narațiune, mit și metaforă ca una dintre componentele esențiale ale relațiilor cu impact. Multe cupluri își pot aminti cum au fost lucrurile la început, dar uită detaliile din mijlocul poveștii lor. Uneori, această pierdere a sensului comun contribuie la pierderea intimității și implicit la pierderea încrederii, a dorinței de a petrece timp împreună, de a privi spre un viitor, împreună.

Psihologia dorinței noastre zace îngropată în detaliile copilăriei.

Nu în ultimul rând, psihologia dorinței noastre zace îngropată în detaliile copilăriei. Putem urmări de unde am învățat să iubim și în ce fel. Cum am învățat să experimentăm plăcerea sau nu, să ne încredem în alții, să primim sau să fim respinși. Am fost respinși? Abandonați? Încurajați? Alinați? În familie, învățăm ce să simțim față de corpul, sexul și sexualitatea noastră. Și o mulțime de alte lecții despre cine și cum să fim. Toate aceste experiențe ne conturează convingerile de sine și așteptările față de alții.

Credem sau sperăm că „aventurându-ne” poate fi singura cale de a simți ceva intens? Și asta pentru că emoționalitatea și vulnerabilitatea unei relații intime ne sunt străine? Ce dureri ascundem? Să le scoatem la lumină. Putem avea o relație pasională doar atunci când ne regăsim pe noi. Pasiunea este în noi – în trăirile, percepțiile, alegerile noastre și nu ale celuilalt! Relația dintre cei doi parteneri este preludiul – conectarea emoțională, pasiunea, noutatea, siguranța și încrederea! Încrederea în cuplu, în partener ne dă acel sentiment de siguranță, de regăsire, și asta ne ajută să ne bucurăm și să ne simțim iubiți. Fără încredere nu putem fi liberi și nici nu ne putem trăi sexualitatea pe deplin.

Cele mai bune povești sunt pline de aventură, descoperire, provocări, momente culminante și sunt întotdeauna amintite, nu-i așa? Acest sens este ceea ce creăm noi zi de zi prin modul în care alegem sau nu să celebrăm iubirea pe care o trăim. Poveștile de dragoste au puterea de a dezvălui emoțiile cele mai brute care ne fac umani. Iubind, învățăm despre sacrificiu, compromis și iertare, despre încredere și limite, susținere, respect și afecțiune, pasiune și intimitate, obiective comune și planuri. Da, ai dreptul să te simți iubit, să te simți iubită. Și crede asta cu toată ființa ta.